Nu suntem monogami?
Răspunsul scurt e: Nu e clar. Nu poţi considera ca fiind un adevăr că ‘nu suntem monogami’, la fel cum nu poţi afirma că e adevăr absolut că ‘suntem monogami’. Cu toate astea în ultima perioadă mulţi ‘specialişti’ invitaţi prin mass media afirmă cu emfază: ‘nu suntem monogami’.
E neclar şi pentru că definiţia monogamiei e neclară. Conform dicţionarului Cambridge monogamia e obiceiul de a avea o relație sexuală sau o căsătorie cu o singură altă persoană la un moment dat. Ce înseamnă la un moment dat? O săptămână, o lună, un an? O oră?
În regnul animal şi între primate probabilitatea ca o specie să fie monogamă e mai mare atunci când dimensiunile şi puterea femelelor şi masculilor sunt similare. De exemplu gorilele, unde masculul e mult mai mare decât femela, sunt poligame. La nivel teoretic, dintr-o perspectivă biologică, animalică, omul poate fi considerat a fi poligam. E o perspectivă ce ignoră însă structura socială tipic umană, ce stă de fapt la baza conceptului de monogamie.
Chiar şi aşa, haideţi să vedem ce s-ar întâmpla dacă doar bărbaţii cu genele cele mai bune ar fi cei poligami şi ar lăsa însărcinate toate femeile alese. Asta ar însemna că varietatea genetică ar scădea constant şi am avea o grămadă de fraţi vitregi. O mulţime de familii consagvine. Şi am cam văzut la familiile regale unde a dus asta. Pe de altă parte, dacă posibilităţile de reproducere ar fi restrânse la aceşti indivizi, rata de creştere a populaţiei ar fi semnificativ mai redusă comparativ cu rata de creştere în cazul în care toţi indivizii s-ar putea reproduce.
Monogamia ca element de supravieţuire şi dezvoltare
Ca atare am putea spune că monogamia la om nu e doar un concept social, asociat unui control mai bun al proprietăţii, ci şi un factor de supravieţuire prin reducerea riscurilor asociate consagvinizării şi prin accelerarea creşterii populaţiei. Acum aţi putea spune că nevoia de creştere a populaţiei nu mai e ceva de actualitate, dimpotrivă e ceva ce ajunge să împovăreze planeta. Dar oare chiar asta să fie solutia?
Prima menţiune a monogamiei are 38 de secole, fiind cuprinsă în codul Hammmurabi (1772 ÎH). Iar Sex at dawn de Christopher Ryan şi Cadida Jeta (2010) e prima carte ce a suscitat în lumea întreagă discuţii pe tema existenţei monogamiei la specia umană.
Conform autorilor, înainte de a avea resurse furnizate de agricultură, sexul era relativ promiscuu şi preocuparea către controlul proprietăţii prin monogamie nu exista. Autorii susţin că promiscuitatea mai degrabă ar fi întărit încrederea în grup, ar fi echilibrat interacţiunile sociale şi ar fi generat un bagaj genetic superior.
Alţi oameni de ştiinţă susţin însă prin dovezi că oamenii au constatat că împerecherea poligină duce la o pierdere a timpului și energiei în lupta pentru femele. Iar odată ce conflictul începe ca urmare a sexului, poate fi menţinut transgenerational. Din această perspectivă monogamia poate apărea tot ca o decizie de prezervare a speciei prin reducerea conflictelor.
De asemenea în Sex at Dawn se presupune că împerecherea poligină presupune automat o împărțire a responsabilităților paterne. Chiar dacă poate fi adevărat că la unele specii incertitudinea paternităţii poate scădea riscurile pruncuciderii, a nu ucide copiii şi a investi cu adevărat resurse în dezvoltarea lor nu e acelaşi lucru. Din această perspectivă monogamia e o cale spre a ajuta la dezvoltarea urmaşilor tăi.
Avem promiscuitatea în sânge?
Criticii cărţii Sex at dawn subliniază şi că autorii susţin că de fapt la origini, femeia nu ar fi fost o persoană care se angajează în activităţi sexuale în schimbul unor beneficii, ci ar avea de la bun început o dorinţă de activități sexuale promiscue doar de dragul și plăcerea acestora. Book Review: The Myth of Promiscuity – Ryan M. Ellsworth, 2012. Această percepţie nu e susţinută însă nici în cazul femelelor de primate bonobo, studiate în carte, care sunt strategice în ceea ce privește când și cu cine se angajează în comportament sexual, ca și cum ar maximiza profitul de pe urma efortului. Ca atare atunci când cineva are o activitate sexuală promiscuă e important să te întrebi de ce şi nu să presupui automat că e în sângele persoanei respective sau că ţine doar de dorinţa de a simţi plăcere.
A susţine azi ‘adevărul absolut’ că ‘nu suntem monogami’ e într-un fel asemănător cu a spune: Avem promiscuitatea sexuală în sânge, asta e. Şi nu avem cu adevărat dovezi în acest sens. E mai degrabă o raţionalizare a unor fantezii macho, faţă de care moderatorii discuţiei ar putea cere interlocutorilor dovezi concrete.
Iar atunci când ‘specialistul’ deviază subiectul discuţiei către un subiect tangenţial, să-l aducă, cu blândeţe, din nou şi din nou, către dovezile existente. E important să dezvolţi în timp această abilitate, în special azi când mulţi profeţi politici oferă cu emfază afirmaţii lipsite de acoperire în dovezi.
Dar asta e o parte importantă şi din viaţa de cuplu. Din păcate în discuţiile în cuplu, devierea tangenţială a discuţiei poate fi un mijloc de apărare des utilizat de unul dintre parteneri. Ca atare poate fi util să înveţi cum să-i faci faţă, apelând la sprijinul terapiei de cuplu.
Bineînţeles că se mai pot spune destule legate de tema monogamiei. Nu am abordat deloc subiectul iubire, apartenenţă şi valori. Însă scopul acestei postari e mai degrabă de a sublinia nevoia de dovezi concrete, obiective, atunci când eşti fata în faţă cu o judecată de valoare
citeste si Infidelitate si ADN: o evaluarea a ultimilor 500 de ani