Mit: Homosexualitatea si transexualitatea reprezinta acelasi lucru
Caracterul dual masculin-feminin incepe din perioada intrauterina, cand sub influenta genetica a cromozomului Y apare cel de-al doilea sex, cel masculin. Din cei 46 de cromozomi umani, 2 sunt implicati in dezvoltarea sexuala cromozomii X si Y. ‚Sexul genetic primordial’ feminin este codificat 44 XX iar cel masculin 44XY. Embrionul uman are initial caracteristici feminine. Sub comanda informatiei continute de cromozomul Y, embrionul incepe sa produca testosteron si sa-si dezvolte testicolele si apoi celelalte organe genitale masculine.
Identitatea sexuala a unei persoane e determinata initial de caracteristicile biologice cromozomiale, corporale si ale organelor genitale externe, ce duc la stabilirea sexului biologic, inscris la nastere. Dezvoltarea psihosexuala a persoanei insa continua, sub influenta atat a factorilor biologici, cat si a interactiunii cu cei din jur. In scurta vreme, asteptarile sociale definesc genul unei persoane: identificarea psihologica a unei persoane ca fiind de sex masculin sau feminin.
Insatisfactia unei persoane fata de propriul gen, fata de propriul aspect exterior sexual si dorinta de a apartine unui alt gen, este diferita de homosexualitate. O persoana ce sufera de o disforie de gen se simte ca o femeie intr-un corp masculin sau ca un barbat intr-un corp feminin si face eforturi pentru a schimba genul si a curma starea ei de suferinta. Acesta este motivul pentru care aceste persoane sunt denumite transexuale. Neabordata medical si psihologic, transexualitatea poate determina o reducere semnificativa a calitatii vietii persoanei.


Orientarea sexuala a unei persoane e si ea parte a identitatii sexuale si reflecta directia atractiei sexuale: hetero, homo sau bisexuala. De obicei persoana realizeaza ca are o orientare homosexuala pe la mijlocul copilariei sau in adolescenta, uneori inainte de existenta unei experiente sexuale. Dovezile actuale sustin ca nu exista o asociere intre orientarea homosexuala, sau cea bisexuala si psihopatologia sexuala, azi fiind considerate aspecte ale sexualitatii umane normale.
Nu exista inca un consens legat de ce anume face ca o persoana sa nu aiba o orientare heterosexuala. Desi exista unele asocieri intre diverse modificari anatomice (feminizarea hipotalamusului), hormonale (prezenta unui nivel redus al testosteronului in perioada intrauterina), genetice sau imune, nu putem spune ca au fost gasite rezultate concludente care sa explice acesta deviere de la sexualitatea majoritara. Nici explicatiile psihologice ce leaga homosexualitatea de experientele traumatizante ale unui abuz sexual in copilarie nu sunt suficient de solide.
Ce este insa evident e ca exista diferente clare ale persoanei in privinta fanteziilor sexuale, a preferintelor afective si in cele din urma a comportamentului sexual.
Mit: Homosexualitatea e o alegere sau o problema psihopatologica
Comunicarea deschisa in familie cu persoana de alta orientare, pentru a clarifica aspectele ce tin de preferintele ei sexuale, e de preferat unei atitudini ce ascunde sexualitatea ‘sub pres’. Persoanele cu alta orientare decat cea heterosexuala, au nevoi speciale si de multe ori au intrebari ce nu sunt puse cu usurinta, au dileme ce pot sa duca la cresterea nivelului de stres, la cresterea riscului dependentelor sau chiar la cresterea riscurilor suicidare. Prima declaratie legata de prezenta homosexualitatii la adolescenti, emisa de Academia Americana de Pediatrie (AAP) in 1983 atentiona deja ca azi tinerii recunosc aspectele legate de orientarea sexuala mai devreme decat in trecut, fiind necesar ca atat personalul medical cat si alte persoane din preajma lor sa fie pregatite sa ofere informatii concrete despre acest subiect intr-o maniera lipsita de prejudecati.
Aceste informatii concrete despre orientarea sexuala, despre activitatea sexuala, despre potentialele boli cu transmitere sexuala sau abuzul de substante sunt de multe ori dificil de abordat de parinti sau chiar de unii medici. De aceea e recomandat in aceste cazuri ca adolescentul sau copilul sa fie indrumat catre un sexolog, care poate sa ofere intr-un mod corespunzator aceste informatii. Este bine de stiut insa de la inceput ca eforturile de schimbare a orientarii sexuale cu ajutorul unor terapii aversive nu doar ca nu dau rezultate, ci sunt urmate de consecinte negative. Ca atare psihosexologul nu va initia astfel de abordari, ci doar se va asigura ca persoana cunoaste pe deplin ce implica o alta orientare sexuala.