Echilibrul e esenţial în abordările psihologice
Nu cred că greşesc când spun că a avea o abordare ponderată e de folos în toate formele de terapie sau evaluare psihologică. De exemplu în psihoterapia sistemică e important să păstrezi un echilibru între a clădi pe povestea familiei şi nivelul în care eşti directiv. Un balans între cât stai doar evaluând homeostazia sistemului şi cât perturbi apele pentru a obţine o schimbare. Un echilibru între cât zăboveşti în seninătatea şi empatia conversaţională şi cât de capabil eşti să-ţi asumi un discurs structurat orientat spre schimbare, fără a părea că impui ceva.
Cumpănă între validarea empatică şi schimbare e prezentă şi în terapia dialectic comportamentală, care e o formă de terapie cognitiv comportamentală. Şi chiar dacă nu e poate ceva menţionat în mod specific, cred că succesul multiplelor forme de psihoterapie ţine de acest echilibru ce te face să nu cauţi doar să te înţelegi şi să aştepţi ca ajutorul să vină din exterior, ci te îndruma să cauţi această schimbare în tine.
Validarea fără schimbare e insuficientă
Uneori, în variate forme de terapie, în special în cazurile în care există o sensibilitate emoţională sporită a persoanei, validarea fără schimbare poate păstra echilibrul persoanei o perioadă îndelungată. Însă în momentul în care se schimbă homeostazia sistemului în care activează persoana, validarea fără schimbare e cel mai probabil insuficientă.
Nu rareori o astfel de modificare în homeostazia sistemului poate să apară atunci când o persoană ce şi-a trăit viaţa în familia parentală începe o viaţă de cuplu. Într-o astfel de situaţie, terapeutul ce a urmărit până atunci persoana, poate avea tentaţia de a considera că vine prea multă presiune din partea partenerului de cuplu. Poate să continue în special să valideze dificultăţile ce sunt întâmpinate. În acest caz e destul de improbabil însă, ca viaţa în noul sistem familial, în cuplu, să devină una echilibrată.
Zona de confort si ciclul salvator-victimă-agresor
În astfel de situaţii, chiar şi solicitări de schimbare obişnuite venite din partea partenerului de cuplu ar putea fi percepute că acte de agresiune. Persoana ‘agresată’ ar putea intra într-o zonă de victimizare în care să solicite mai degrabă sprijin extern decât să caute să schimbe ceva la ea. Poate ajunge astfel în situaţia de a-şi blama partenerul de cuplu ce a ajuns să o scoată din confortul sistemului familial, în care nu era necesar să schimbe ceva.
Partenerul de cuplu, mai ales atunci când la rândul său are o sensibilitate emoţională sporită, poate ajunge în situaţia în care să se îndoiască de solicitările sale de schimbare, chiar şi atunci când acestea nu au ceva nefiresc. Poate ajunge să-şi pună întrebarea dacă nu e cumva cu adevărat ‘un agresor’, după cum percepe victima, partenerul de cuplu. O perioadă poate încerca salvarea relaţiei prin propria adaptare, prin renunţarea la solicitările de schimbare. Dacă însă solicitările de schimbare se referă la valori de bază în relaţia de cuplu, în interacţiunea interpersonala, e destul de probabil că rolul de salvator să fie înlocuit de un rol real de abuzator. Un abuz însă asupra relaţiei de cuplu, ce destul de probabil va ajunge să se destrame.
În absenţa schimbării ‘zonei de confort’ destrămarea cuplului, prin separare, prin divorţ se produce atunci când comunicarea e una bună. Atunci când există însă resentimente legate de investiţia de resurse, atunci când persoana depinde într-o formă sau alta de partener sau atunci când stima de sine redusă a persoanei împiedica separarea, abuzul relaţional poate fi mai degrabă prin infidelitate; infidelitate ce poate părea atunci ca ‘venită din senin’.
O sursă a infidelităţii ‘venită din senin’
Originile unei infidelităţi pot fi căutate şi în acest dezechilibrul între nevoia de validare şi cea de schimbare. În dificultatea de a depăşi o zonă de confort. Această deficienţă poate fi atat a clientului cat si a terapeutului. Homeastazia sistemului familial parental, chiar şi puţin funcţional înafara graniţelor sale, asigură o zonă de confort nu doar clientului şi părinţilor săi ci şi terapeutului. În astfel de situaţii e important ca terapeutul să aibă la rândul său capacitatea de a aborda ireverenţios deficienţele propriei zone de confort.
Nu rareori ieşirea din zona de confort are nevoie de sprijin specializat. Pentru că păşeşti într-o zonă de temeri, o zonă în care îţi accepţi stima de sine mai scăzută şi scuzele, apărările ce nu-ţi sunt de folos. E o zonă în care începi să accepţi cât de mult eşti afectat(ă) de opiniile celor din jur şi de anumite percepţii mai puţin utile. Psihoterapia te poate ajuta să diferenţiezi ce e sau nu obiectiv în acea zonă. Te poate ajuta să depăşeşti provocările şi să păşeşti în zona de învăţare de noi abilităţi, ce-ţi va lărgi zona de confort.
Ţinta e sa ajungi în cele din urmă în zona de creştere, în care ajungi să-ţi trăieşti cu adevărat visele nu doar în minte ci şi în realitate. E o zonă în care găseşti în sfârşit sens acţiunilor tale. Primul pas spre această zonă de dezvoltare e însă să conştientizezi cât de important e să-ţi doreşti să ieşi din zona de confort.